Căutare versuri

George Bacovia

Singur (2)

Potop, cad stele albe de cristal
Și ninge-n noaptea plină de păcate;
La vatră-n para ce abia mai bate –
Azi, a murit chiar visul meu final.
 
Și ninge-n miezul nopții glacial...
Și tu iar tremuri, suflet singuratec, –
Pe vatră-n para slabă, în jăratec, –
Încet, cad lacrimi roze, de cristal.
 

Amurg de iarnă

Amurg de iarnă, sumbru, de metal,
Câmpia albă – un imens rotund –
Vâslind, un corb încet vine din fund,
Tăind orizontul, diametral.
 
Copacii rari și ninși par de cristal.
Chemări de dispariție mă sorb,
Pe când, tăcut, se-ntoarce-același corb,
Tăind orizontul, diametral.
 

Oh, amurguri

Oh, amurguri violete...
 
Vine
Iarna cu plânsori de piculine...
 
Peste parcul părăsit
Cad regrete
Și un negru croncănit...
 
Veșnicie,
Enervare...
Din fanfare funerare
Toamna sună, agonie...
 
Vânt de gheață s-a pornit,
Iar sub crengile schelete, –
Hohot de smintit.
 
Nici o urmă despre tine,
– Vine, nu vine...
 
Oh, amurguri violete...
 

Amurg de toamnă

Amurg de toamnă pustiu, de humă,
Pe câmp sinistre șoapte trec pe vânt –
Departe plopii s-apleacă la pământ
În larg balans lenevos, de gumă.
 
Pustiu adânc...și-ncepe a-nnopta,
Și-aud gemând amorul meu defunct;
Ascult atent privind un singur punct
Și gem, și plâng, și râd în hî, în ha...
 

Sonet

E-o noapte udă, grea, te-neci afară.
Prin ceață – obosite, roșii, fără zare –
Ard, afumate, triste felinare
Ca într-o crâșmă umedă, murdară.
 
Prin măhălăli mai neagră noaptea pare...
Șivoaie-n case triste inundară –
Ș-auzi tușind o tusă-n sec, amară –
Prin ziduri vechi ce stau în dărâmare.
 
Ca Edgar Poe mă reîntorc spre casă,
Ori ca Verlaine, topit de băutură –
Și-n noaptea asta de nimic nu-mi pasă.
 
Apoi, cu pași de-o nostimă măsură,
Prin întunerec bâjbâiesc prin casă,
Și cad, recad,și nu mai tac din gură.
 

Sic transit...

I
Acolo, unde nu-i nimeni,
Nici umbre,
Unde se duc
Mulţime de ani,
Şi zgomotul zilei,
Şi tăcerea nopţii...
Unde toate sunt ştiute...
Acolo, spun călătorii,
Că numai rafale de foc
Se denunţă
Lugubru, metalic,
Din minut în minut.
Acolo, unde nu-i nimeni,
Şi nu mai trebuie
Nici un cuvânt.
 
II
Şi iată, ne-a surprins seara
Peste zi nefiind nimic.
La fel
Ca de atâtea ori.
Poveşti...
De muncă,
Lene,
Banchetul din umbră,
Sau timp de fericire.
Şi, iată, ne-a surprins seara,
Peste zi nefiind nimic.
 

Balet

Lunecau baletistele albe...
Degajări de puternice forme -
Albe, în fața lumii enorme,
Lunecau baletistele albe...
 
Lunecau baletistele albe
Și lumea sufla împătimită -
Albe, râzând spre lumea prostită,
Lunecau baletistele albe.
 
Lunecau baletistele albe...
Tainic trezind complexul organic -
Albe, stârnind instinctul satanic,
Lunecau baletistele albe.
 

Nervi de primăvară

Primăvară...
O pictură parfumată cu vibrări de violet.
În vitrine, versuri de un nou poet,
În oraș, suspină un vals de fanfară.
 
O lungă primăvară de visuri si păreri...
 
O lungă desertare zvonește împrejur,
E clar și numai soare.
La geamul unei fabrici o pală lucrătoare
Aruncă o privire în zarea de azur.
 
O nouă primăvară pe vechile dureri...
 
Apar din nou țăranii pe hăul de câmpie,
În infinit pământul se simte tresăltând:
Vor fi acum de toate cum este orișicând,
Dar iar rămâne totul o lungă teorie.
 
O, când va fi un cântec de alte primăveri?!...
 

Tăcere

Ce mai este... cărţi de noapte
Mai citesc, şi-mi pare că sunt viu -
Cine iar aprinde lampa
Când e prea târziu?
 
Ţăcănă un ceas pe-o planşă...
Toate câte sunt, eu să nu le ştiu?!
Noapte...
Cine iar aprinde lampa
Când e prea târziu?
 

Noapte de oraș

Pe caldarâmul ud,
Trap-trap de potcoave,
Autobuze bubuind
Şi faruri lunecând
Pe ferestre luminând
Odăi întunecate.
Cu tictac de târziu,
Cu tăceri ce plâng,
Cu noaptea ploioasă
De-afară...
 
Plouă...
Nu ştiu nimic...
De zile, de ani,
Fără a găsi
Cum ar fi altă viaţă...
Acelaşi tictac de târziu,
Cu tăceri ce plâng,
Din nici un timp...
Ca noaptea ploioasă
De-afară...
 

Pagini