Căutare versuri

Adrian Păunescu

Galbenă gutuie

Galbenă gutuie...
Dulce-amăruie...
Lampă la fereastră
Toată iarna noastră!
 
Dulce, galbenă lumină
Cum și eu bălai eram.
Mi-a pus mama o gutuie
Ce se coace-ncet la geam...
Aș mușca-o, dar mă doare,
Mă cuprinde-un fel de jind...
Și acum când trece anul
Parc-o simt îmbătrânind.
 
Galbenă gutuie...
Dulce-amăruie...
Lampă la fereastră
Toată iarna noastră!
 
Mama mea n-avea nici globuri,
Nici beteală și nici stea...
Sărbătorile de iarnă
Cu gutui le-mpodobea...
Mi-a pus mama o gutuie
La fereastra dinspre drum...
Și o văd cum luminează,
N-am puterea s-o consum.
 
Galbenă gutuie...
Dulce-amăruie...
Lampă la fereastră
Toată iarna noastră!
 
Parcă are-n ea ceasornic
Și al mamei plânset sfânt...
Luminează și se stinge
O gutuie pe pământ.
Luxul mamei cel mai mare
Când copii ne mai simțeam
Era pâinea de pe masă
Și gutuia de la geam.
 
Galbenă gutuie...
Dulce-amăruie...
Lampă la fereastră
Toată iarna noastră(x2)
 
Galbenă gutuie...(x3)
 

Repetabila povara

Cine are părinţi, pe pământ nu în gând
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând
Că am fost, că n-am fost, ori că suntem cuminţi,
Astăzi îmbătrânind ne e dor de părinţi.
 
Ce părinţi? Nişte oameni ce nu mai au loc
De atâţia copii şi de-atât nenoroc
Nişte cruci, încă vii, respirând tot mai greu,
Sunt părinţii aceştia ce oftează mereu.
 
Ce părinţi? Nişte oameni, acolo şi ei,
Care ştiu dureros ce e suta de lei.
De sunt tineri sau nu, după actele lor,
Nu contează deloc, ei albiră de dor
Să le fie copilul c-o treaptă mai domn,
Câtă muncă în plus, şi ce chin, cât nesomn!
 
Chiar acuma, când scriu, ca şi când aş urla,
Eu îi ştiu şi îi simt, pătimind undeva.
Ne-amintim, şi de ei, după lungi săptămâni
Fii bătrâni ce suntem, cu părinţii bătrâni
Dacă lemne şi-au luat, dacă oasele-i dor,
Dacă nu au murit trişti în casele lor...
Între ei şi copii e-o prăsilă de câini,
Şi e umbra de plumb a preazilnicei pâini.
 
Cine are părinţi, pe pământ nu în gând,
Mai aude şi-n somn ochii lumii plângând.
Că din toate ce sunt, cel mai greu e să fii
Nu copil de părinţi, ci părinte de fii.
 
Ochii lumii plângând, lacrimi multe s-au plâns
Însă pentru potop, încă nu-i de ajuns.
Mai avem noi părinţi? Mai au dânşii copii?
Pe pământul de cruci, numai om să nu fii,
 
Umiliţi de nevoi şi cu capul plecat,
Într-un biet orăşel, într-o zare de sat,
Mai aşteaptă şi-acum, semne de la strămoşi
Sau scrisori de la fii cum c-ar fi norocoşi,
Şi ca nişte stafii, ies arare la porţi
Despre noi povestind, ca de moşii lor morţi.
 
Cine are părinţi, încă nu e pierdut,
Cine are părinţi are încă trecut.
Ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au adus până-aci,
Unde-avem şi noi însine ai noştri copii.
Enervanţi pot părea, când n-ai ce să-i mai rogi,
Şi în genere sunt şi niţel pisălogi.
Ba nu văd, ba n-aud, ba fac paşii prea mici,
Ba-i nevoie prea mult să le spui şi explici,
Cocoşaţi, cocârjaţi, într-un ritm infernal,
Te întreabă de ştii pe vre-un şef de spital.
Nu-i aşa că te-apucă o milă de tot,
Mai cu seamă de faptul că ei nu mai pot?
Că povară îi simţi şi ei ştiu că-i aşa
Şi se uită la tine ca şi când te-ar ruga...
 
Mai avem, mai avem scurtă vreme de dus
Pe conştiinţă povara acestui apus
Şi pe urmă vom fi foarte liberi sub cer,
Se vor împutina cei ce n-au şi ne cer.
Iar când vom începe şi noi a simţi
Că povară suntem, pentru-ai noştri copii,
Şi abia într-un trist şi departe târziu,
Când vom şti disperaţi veşti, ce azi nu se ştiu,
Vom pricepe de ce fiii uită curând,
Şi nu văd nici un ochi de pe lume plângând,
Şi de ce încă nu e potop pe cuprins,
Deşi plouă mereu, deşi pururi a nins,
Deşi lumea în care părinţi am ajuns
De-o vecie-i mereu zguduïtă de plâns.
 

Niciodata

Un cîntec nu-i nimic în lumea asta
Mai bine să-l zdrobeşti şi apoi să taci
Cînd el cu o iluzie nu umple
Ghiozdanele copiilor săraci.
Destul cu-atîtea găşti aristocrate
Ce caută şi-n cîntece cîştig
Un cîntec nu-i nimic dacă nu face
Mai cald în casele în care-i frig.
 
//Niciodată ... Niciodată
Să nu uităm de cei mai trişti ca noi. //
 
Dezmoşteniţii-şi caută o cale
Nenorociţii trec cu paşii grei
Nu ne putem închide-n cabinete
Făcînd uşor abstracţie de ei.
Mizeria există pînă-n oase
Popoare mor şi indivizi decad
Nu-i cîntec pe pămînt să nu miroasă
A foc, a năduşeală şi a iad.
 
Şi dacă toate cîntecele noastre
Nimic nu sînt şi chiar nimic nu pot
Noi pentru cei săraci şi fără şanse
Sîntem mereu datori să facem tot.
Măcar atît din toate să rămînă
Din tot ce-am pătimit la focul mic
Un vers, o spovedanie, un cîntec
De partea celor care n-au nimic.
 

Mor actorii

Ce se-ntâmplă seamănă teribil
Unui zbor cu foarte multe goluri:
În această țară mor actorii
Regretați de propriile roluri.
 
Tineri și bătrâni, la garderobă
Vin să-și lase cea din urmă haină,
Programați să intre în spitale
Ca să poată să se stingă-n taină.
 
Nu mai vor aplauze și bisuri,
Nu mai vor sufleori, lumini și farduri,
Ar mai zăbovi doar că să-și rupă
Propriile afișe de pe garduri.
 
Mor actorii părăsiți de public,
Teatrul însuși este o fantomă
Și la catafalc le stau de gardă
Rolurile care intră-n comă.
 
Ne-au făcut să plângem și să râdem
În momente bune sau mizere,
Astăzi, cu privirea zăvorâtă,
Ei își joacă ultima tăcere.
 
Ce ciudat, acum, când mor actorii,
Tragedia ce-au jucat-o moare,
Pentru a afla că fără dânșii
Tragedia noastră e mai mare.
 
Câinii morții reîncep să latre,
Cinici, pofticioși, nerăbdători,
Se tot sting luminile în teatre,
Noapte bună, domnilor actori!
 

Eu fără tine

Și brusc am înțeles că fără tine
Nici eu în toate mințile nu sunt,
Să fug și să mă-ntorc aici îmi vine,
Să nu-mi mai aflu locul pe pământ.
 
Atât de grabnic mi-ai intrat în sânge,
Atât de mult trăiești în sinea mea,
Încât și zgârîindu-mă aș plânge,
Temându-mă că-n stropi te pierd cumva.
 
Nu este primavară nicăierea,
Cu muguri morți paltonul ți-l închei.
Cu fierea primăverii caut mierea,
Iar tu exiști, iubito-n locul ei.
 
Și brusc am înțeles că fără tine,
Eu însumi mor și nu pot învia,
Deși am fost născut, cum știi prea bine,
Ca să te apăr și-mpotriva ta!
 

Mi-e frig

Mi-e frig de frigul celui ce-o să plece
şi nu va mai veni-napoi în veci,
şi haina din cuier devine rece
şi mânecile la cămăşi mi-s reci.
 
Mi-e frig de frigul omului pe care
îndată ce în glorie s-a frânt,
familia l-a dus la-nmormântare
şi l-a lăsat acolo în pământ.
 
Mi-e frig de frigul lui, acum că plouă
şi-n cimitir e apă cu prisos,
şi-n timp ce viaţa ne e dată nouă,
el zace în sicriu acolo jos.
 
Mi-e frig de frigul nopţilor de iarnă
când respirând prin viscole, postum,
nămeţii vor începe să se-aştearnă
şi el sărmanul se va face scrum.
 
Mi-e frig de frigul ţurţurilor care
vor atârna plângând de crucea sa,
când lacrimile noastre funerare
în cinic scăzământ se vor usca.
 
Mi-e frig de frigul cerului pe unde
îşi joacă rolul ultim şi-i e greu,
că îl priveşte însuşi Dumnezeu,
şi dintr-odată, prin schimbări profunde,
mi-e frig de frigul lui.
 
Mi-e frig de frigul meu…
 

Singura iubire

Va trebui să recunosc, în fine,
Cu-n fel de ultimă sinceritate,
Că te-am iubit, iubita mea, pe tine,
Mai mult decât pe celelalte toate.
 
Că TU mi-ai fost mereu și rea și bună,
Obsesia în orice insomnie,
Și cât ți-am dăruit cu totul ție
N-avură celelalte împreună.
 
De-acum nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii și timpul.
Tu-mi ești acum iubirea pur și simplu,
Și singură ce mi-o aduc aminte.
 
Îngenunchiat le cer acum iertare
De tot ce află din aceste rânduri,
Și ție-ți cer să nu te mai îngânduri,
Să poți să duci povara asta mare.
 
Nici nu mai ai acum de ce te teme,
Sunt spuse toate cele spuneri,
Și tu acum începi să porți pe umeri
Broboada împletită de blesteme.
 
Și totuși simt că asta nu ajunge,
Nu satură și nici nu te cultivă
Iubirile rămase în arhivă.
Tu simți că existăm când curge sânge….
 

Ce faci la ora când mi-e dor de tine?

Ce faci la ora când mi-e dor de tine
și niciun fel de răni nu te opresc
să-mi reconstitui trupul în ruine
și să-mi refaci tot viciul omenesc?
 
Ești țipătul plăcerii îndrăznețe
și te implor, ca într-un turn complex,
să-mi regăsesc plăceri din tinerețe,
să-mi pun cu moartea focul meu în sex.
 
Mi-e teamă de o vârstă fără milă
când am să cad la pragul tău, înfrânt,
și-ai să-mi dedici tandrețea ta umilă
să mă mai scol nebun de la pământ.
 
Nu știu ce faci când eu îți caut gura,
cu nebunia de soldat bătrân,
ce-și vindecă în cer harababura
și-mi dai motiv în viață să rămân.
 
Ce faci, adolescentă numai noapte?
Din jaful care n-are niciun rost,
te recompun cu gust de mere coapte
și nici nu știu de fapt ce fruct ai fost.
 
Eu te iubesc cu lipsa de rușine
a unei făr'delegi cu chipul tău
și-atât cât te blestem, îmi este bine
și-atunci când nu te simt, îmi este rău.
 
De sus, din avionul ce m-aduce
în vatra ta, te văd și te rescriu,
ești condamnată la aceeași cruce
pe care-mi este scris să mă simt viu.
 
Și nu-nțeleg ce poți acolo face
fără întregul meu absurd blestem,
hai, neagra mea, arată-te încoace
și-aș vrea sorbindu-ți noaptea să mă tem.
 
Ce faci la ora când mi-e dor de tine?
Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,
te gust pe nesimțite și mi-e bine
și te găsesc intrată în pământ.
 
Eu simt că mor păzindu-te de toate
și n-am să mai rezist măcar un ceas
să te culeg din tot ce nu se poate
și să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.
 
O, negricioasă fără de lumină,
mă tem că într-o noapte vei pleca
și-atunci te rog din marea mea ruină,
închide viața mea cu viața ta.
 

S.O.S.

E bolnavă lumea noastră de un rău paradoxal.
Un bilet are natura de trimitere-n spital.
Surogate şi minciună intră zi de zi în noi
Şi se-aud în orice casă pregătiri pentru război.
 
Ref: Către orice om cu nume ce mai are-un lucru sfânt,
S.O.S această lume! ... S.O.S acest pământ!
 
Hai c-aşa nu se mai poate, prea murirăm inutil
Şi natura-i în spitale, iar gândirea la azil.
La civili puţină-i pâinea si căldură mai deloc,
Ca să aibă agresorii hrană, apă, vin şi foc.
 
Ciumă, cancer şi infarcturi, sete, foamete şi splin,
Chin mizer şi involuţii si atâtea care vin.
Lumea noastră e bolnavă, să o internăm în mers
Într-o pace mondială, să n-o ia în sens invers.
 

Nu regizez distanța dintre noi

Când în bemol, când în diez,
Când înainte, când n-apoi
Putere n-am să regizez,
Toată distanţa dintre noi.
 
Ea se creează natural,
Din umbra mea, din umbra ta,
Ca să mă simt un ultim cal,
Ce n-are dreptul la o şa.
 
Stă depărtarea la refren
Şi se repetă delirant,
De parcă între noi e-un tren
Ce-mpinge gările-n neant.
 
Alergi spre mine şi alerg,
Pe drumul, zi de zi, mai lung,
Şi ,dacă n-am fugi în cerc,
N-ar fi s-ajungi, n-ar fi s-ajung.
 
Aceeaşi muchie de cuţit,
Aceleaşi pante de noroi,
Mă tem că ne-am obişnuit
Cu depărtarea dintre noi.
 
Psihologie de amanţi,
Nărav de camarazi de front,
Mereu mai reci şi mai distanţi,
Ca orizont de orizont.
 
Ne e din ce în ce mai greu,
Nu ne putem preface, nu,
Un capăt trist al lumii, eu,
Un capăt trist al lumii, tu.
 
Distanţi la suflet şi la trup,
Tu mă infirmi, eu te infirm,
Suntem silabe ce se rup,
Dintr-un cuvânt lăsat infirm.
 
Mă-ndemni, aşa cum te îndemn,
Să ne unim pe-acelaşi ring,
Suntem magneţi de-acelaşi semn,
Ce se doresc şi se resping. 1
 
  • 1. Această strofă este refrenul în versiunea lui Florin-Paul Camen.

Pagini